Nu se ştie a câta Noapte era în Pădurea Bătrână de la Marginea Satului! Până şi Pământul în rotirea sa, uitase de câte ori aţipise; în timp ce Domnul Întuneric îl acoperea cu mantia sa mare şi întunecoasă, iar Prinţesele Stele îi gâdilau fruntea şi sufletul.
Totuşi..., Povestea acestei Nopţi de Iarnă – uitasem să vă spun că era o Noapte de Iarnă... de pe vremea de când însuşi Timpul era un Timp micuţ şi învăţa orele, zilele, lunile şi anii să treacă – va fi o noapte de care toţi îşi vor aminti, pentru că este o Poveste Magică..., o Poveste cu ochii mari şi frumoşi, cu fulgi albi şi plini de voioşie, cu bufniţe şi copăcei vorbitori...
Mie, această Poveste mi-a povestit-o Crivăţul cel Mic, băiatul Eternului Vânt în timp ce îmi ridica pe ici, pe colo omătul deasupra viselor şi mi-l purta către voi. Lui se spune că i-ar fi povestit-o Bătrânul Stejar, un Stejar Vrăjit – un Ent cum s-ar spune în ale elfilor, dar despre el am să vă povestesc într-o altă filă de gene – când nici nu voi fi adormit, dar nici nu voi fi trează...aşa ca şi acuma... – un timp al basmelor, când acestea se ţes din fire nevăzute.
Dar...să revenim la Noaptea noastră. În acea Noapte, nici mai geroasă, nici mai puţin geroasă decât altele, nici mai mare, dar nici mai mică, Domniţa Lună işi scoase chipul luminos din fereastra ascunsă a mantiei Domnului Întuneric şi salută pe toată lumea – văzută şi nevăzută cu raze de lumină şi frumuseţe.
Prinţesele Steluţe, gingaşele fete ale Cerului şi ale Domniţei Praf de Stea, începură să se hârjonească, împodobind mantia Întunericului ca şi o zi de nuntă. În morocăneala sa...până şi Întunericul ofta de plăcere şi drag. Îi şedea bine aşa...
În timp ce Luna depăna amintiri cu Bolta Cerească, iar Întunericul bolborsea în barbă morocănos şi vesel în acelaşi timp, Cerul îşi desfăcu desaga Iernii şi lăsă pe delicata Prinţesă Zăpadă să-şi scoată micuţii ei copii – fulgii de nea – afară, să le arate lumea peste care ei vor fi prinţi câteva luni de zile. Mici şi mari, cristalini sau apoşi, fulgişorii erau cu toţii veseli şi jucăuşi. Toată Bolta era a lor – într-o zbenguailă şi un dans continuu! Mama Zăpadă zâmbi şi îi chemă la ea să îi sărute cu drag pe fiecare – pentru că până la evaporarea de primăvară ea nu îi mai vedea. Fulgii veniră repede, repede la chemarea ei şi câteva minute îi rămaseră cu drag.
- Nu te necăji mamă...! Ne vedem la primăvară! Atunci ne vom topi, iar Prinţul căldurii, Soarele ne va ajuta să revenim înapoi la Cer..., iar Domnul Cer ne va băga din nou în desaga lui...să ne reîntâlnim cu tine...
Ea ştia că aşa va fi, dar până atunci ei vor fi mari deja şi dorul ei va deveni şi mai mare. Oftă şi le răspunse:
- Aşa este dragii mei...Acum, mergeţi şi împodobiţi Pământul, copacii, câmpurile şi îmbunaţi sufletele oamenilor care par ca atunci când vă văd a redeveni măcar o clipă copii veseli...
Fulgii se grăbiră să coboare peste tot în jur aşa cum le ceruse mama lor. Coborau cântând si dansând, rotindu-se în aer ca şi într-un carusel fermecat. În timp ce se apropiau de Pământ ei creşteau şi se maturizau, iar lumea devenea toată albă ca o zână bună. Măcar o vreme totul era...mai altfel, mai frumos, mai prietenos!
În mijlocul zăpezii, ici şi colo se mai puteau zări ochiuri îngheţate de apă – lucioase şi reci, asemeni unei oglinzi, în care, se mai admirau din când în când câte o ciută sau câte un iepuraş rătăcit.
Câte un fir de fum cenuşiu se ridica încet asemeni unei poveşti din vetrele oamenilor, iar la colţ de vis câte un inorog necheza somn frumos şi liniştit.
Şi uite aşa, încet, încet – la început ca şi o adiere, iar apoi ca şi o cascadă de frig işi făcu apariţia Eternul Vânt – pe atunci burlac şi mult mai tânăr. Uneori şuiera oftând prelung şi sasait , aproape ca o şoaptă, ca o mângâiere, iar alteori şuiera furios trosnind în dreapta şi în stânga, troienind şi viscolind cu supărare.
- Dar tare năbădios şi plin de toane mai eşti câteodată, îl cicălea Luna în timp ce îi lumina calea, iar el câteodată îi râdea, câteodată i se ascundea.
Indiferent însă de toanele lui...Vântul aducea cu el mereu alte şi alte poveşti, ştiri, veşti de la cei dragi şi departe..., iar unii îi spuneau „Povestitorul Vânt”. El era mereu peste tot şi în acelaşi loc de fiecare dată şi deopotrivă, doar că uneori se închidea în el şi tăcea – de durerea răutăţii pe care o întâlnea şi o vedea din ce în ce mai mult peste tot, iar alteori adia cu nostalgie şi veselie peste tot.
Vara...în zilele toride până şi el se ascundea în peşteri bătrâne şi neştiute nevrând nici măcar frunzele să le mişte sau să le alinte cu vreo mângâiere.
În aceea Noapte de Iarnă, Povestitorul Vânt (şi noi îi vom spune aşa...) îşi plimba trena de adieri şi trosnete şi prin Pădurea Bătrână de la Marginea Satului. Dintre toate locurile Pământului acolo îi plăcea să se afle cel mai mult. Era locul unde tristeţea, răul şi oamenii încă nu ajunseră.
„- Unde sunt oameni...acolo mai devreme sau mai târziu visele dispar şi apare răul – spunea el cu tristeţe. E ca şi cum ar vrea să distrugă tot ce ating!...uneori până şi pe ei...”.
„- Nu e chiar aşa...îl certa Bătrânul Stejar – singurul care îndrăznea să îl certe. Copii nu sunt răi şi ei ştiu visa frumos! În lumea lor nu e mizerie şi răutate!”
„- Copii...Bătrâne sunt copii, nu oameni! Ei devin oameni în clipa în care Bătrâneţea Sufletească le ascunde sclipirea şi Spiritul copilăriei într-un glob fermecat şi li-l ascund adânc, adânc în vise...”
„- Aşa este, dar nu toţi uită să privească în globul fermecat! Unii...chiar cred în poveşti, în vânt şi copaci vorbitori, în elfi şi zâne...- altfel noi cum crezi că am putea exista?”
Vântul râdea şi dându-i câte un bobârnac prietenos îi spunea:
„- Mereu ai fost iubitor de oameni şi mereu ai crezut în ei! Tu şi optimismul tău Bătrâne...”
„- Hehe...îi răspundea Bătrânul Stejar reţinându-l printre frunzele sale, dacă aş fi numai eu...tu ce cauţi pe la uşile, fereştile şi hornurile lor tupilit ca un hoţ de iluzii şi poveşti?”
Vântul se umflă cu ciudă ca fusese desconspirat ca şi un alt iubitor de oameni, dar apoi se potoli şi sărută un mugur de frunzuliţă. Nu răspunse însă!
Amintindu-şi acestea, Vântul mări adierea către Stejar – căci acolo se îndrepta el...către Bătrânul lui prieten şi către Micul Brăduleţ – despre care toată suflarea ştia că el îl iubea cel mai mult şi că toate făpturile şi nefăpturile Pământului el era preferatul lui.
Îl iubea frumos şi nefiresc de mult – ca şi pe propriul lui copil!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu