Copil pentru o zi, sau copil pentru tot restul vieţii ?

" De ce în ani te risipeşti, tu, cartea noastră cu poveşti ? "
Ei bine, dacă în toate celelalte zile ale anului sunt tot copil, atunci astăzi am fost un super-copil. Încă de dimineaţă m-am îmbrăcat la ţol de sărbătoare.. în stil pur copilăresc şi mi-am impus că nu e nicio secundă rost de supărare. Prin urmare, am ţinut-o numai într-o veselie şi pentru asta vă mulţumesc voua, dragi prieteni dar si necunoscutului si necunoscutei de pe stradă care, poate, fără vreun motiv anume, au luat parte la bucuria mea.
Mă gândesc c-am fost atât de entuziastată pentru că la anul, Ziua Kidului mă găseşte pentru prima oară majora, sau azi pentru ultima oară minoră.. Eh, nu-i bai. Eu vă urez oricum tuturor un sfârşit de 1 Iunie cooopilăresc! ( Asta în cazul în care sufletul vostru îşi mai păstrează măcar o urmă de inocenţă şi nu are orgoliul sa nu recunoască asta.) În cele ce urmează, o poezie tare dragă mie şi închinată vouă,dragilor:

Copilarie-Lidia Batali

Aş vrea să fiu mereu copil,
Să mă-nvârtesc fără sfială,
Să văd bujorii în April
Trezindu-se din amorţeală,

Şi-n iarba umedă covor
S-alerg desculţă pe afară,
Legat de coada unui nor
Să văd bondarul gras cum zboară,

Să simt parfum de flori de tei
Şi mâna mamei peste frunte,
Sărutul cald, iubirea ei,
Destinul încercând să-nfrunte,

Şi casă fratelui cel mic
Să fac din preşuri colorate
Şi să nu-mi pese de nimic,
Să râd cât pot, pe săturate,

Să sar şotronul pe trotuar
Şi să mă cred o mică zână,
Să văd furnici în furnicar
Şi să le iau voioasă-n mână,

Şi zmeul să îl trag de sfori,
Să sar cât vreau peste băltoace,
Cunună să îmi fac din flori,
Şi-ntr-una eu să cânt, că-mi place,

Să fac mâncare la păpuşi
Din flori de lăcrămioară,
Şi să aştept de după uşi
Un îngeraş să îmi apară,

Şi să miroasă pe pământ
A liliac şi micşunele,
Să zburd prin ploaie şi prin vânt
Cu ochii sus pe cer, la stele,

Să prind o gărgăriţă-n zbor
Şi să o urc pe degeţele,
S-ascult cum cântă într-un cor
În geamul casei, turturele,

Şi să mă sui de vreau în dud
Când stau vacanţele la ţară,
Şi-n gârlă-atunci să mă cufund
Cu ochii-nchişi în plină vară,

Să văd bunica împletind
Pentru nepoate mândre şaluri,
S-aud copiii chiuind
Cu piatra-n apă cum fac valuri,

Şi îndrăgitul meu bunic
Pe prispă blând să mă alinte,
Şi-n mâini să vină c-un ibric
Să-mi toarne laptele fierbinte,

S-aud pe tata povestind
Cum alerga copil pe-afară,
Cu drag în braţe să-l cuprind
Şi cerul mai frumos să-mi pară,

Şi-n geamul casei părinteşti
Să joc de-a mama şi de-a tata,
Şi-nchisă cartea cu poveşti
Să nu o simt o clipă gata,

Să suflu flori de păpădii
Şi să pocnesc în mâini zorele,
Şi struguri copţi şi mari din vii
Să-i strâng în coşuri de nuiele,

Şi-un fluture în insectar
Să îl agăţ de o aripă,
Să fiu un porumbel hoinar
Doar pentru-o clipă, doar o clipă,

S-aud cântând în dimineţi
O fermecată vrăbiuţă,
Şi înotând printre nămeţi
Să-nham dulăi la săniuţă,

Să nu mă fac vreodată mare,
Rămân fetiţa din oglindă!
Copilăria, dalbă floare,
Cu-al ei parfum să mă cuprindă!
sau
- Spune-mi, Copilărie,
cum ai vrea să fie cărticica aceasta
de poezie?

- Aş vrea să fie frumos colorată
şi să înceapă cu "Nu se va sfârşi
niciodată"

- Bine,
şi despre ce ai vrea în ea să citeşti,
ca să nu îţi vină să caşti
atunci când te plictiseşti?

- Păi, despre multe poveşti adevărate
şi...nu mai ştiu

- Dar în ce culoare ai vrea
să ţi-o scriu?

- În ce culoare îţi place ţie mai mult,
ca să pot să îmi imaginez orice
când ascult.

Periplu in Universul Sufletului Meu ..

Iubire, bibelou de portelan,
Obiect cu existenta efemera,
Te regasesc pe aceeasi etajera,
Pe care te-am lasat acum un an.

Iubire bibelou de portelan,
Obiect de pret cu smaltul neparat,
Ramai pe loc acolo unde esti..
Sa nu te misti!
Si daca ne iubesti-
O!.. daca ne iubesti cu-adevarat,
Asteapta-ne inca un an.
Un an macar..
Atat..
Un singur an. 
                                                ("Epilog sentimental" - I.M)  


Acum e ceasul care porunceste gandurilor sa vorbeasca in tacerea celor care le asculta! 

 

      Astazi ..

     Astazi ar trebui mai mult ca oricand sa fiu fericita. Astazi.. ar fi trebuit sa radiez, sa impart bucurie prin fiecare por, sa sar in sus si sa-mi dezmierd fiinta cu parfumul dragostei .. dar nu!  Dintre toate astea, mie imi ajunge doar sa ma gandesc la ce-ar fi putut sa fie si .. tot e prea mult. Acum scriu, nu pentru ca cersesc si nici nu vreau sa dramatizez. Scriu ..(pentru ultima oare aceasta poveste) pentru ca doar asta imi da iluzia ca o sa treaca. E ca si cum as avea nevoie de toate lacrimile din lume care sa-mi spele urma, dar ma rezum doar la un oftat prelung; Nu mai vreau varsare de lacrimi. Ca sa intelegi ce e in sufletul meu acum, ti-ar trebui probabil 1 001 nopti, ca-n romanul lui Geraldine M. dar n-am atata timp,deci .. o sa-ti spun o poveste. (Ma simt saraca in cuvinte, iar sfarsitul e departe de  a fi unul fericit.) 

       Intr-o zi,de mult (in vremuri indepartate), cand nu uitasem inca sa rad cu pofta si sa ma bucur cu frenezie, la usa Sufletului Meu, cineva, necunoscut pana atunci, batea cu putere. Cand am mers sa deschid, mi-am dat seama ca era Iubirea. Ma simteam deodata atat de aproape de fericire, incat parca imi venea sa o strang in brate. Nu mi-a spus nimic, dar am inteles ca vrea sa ramana si am poftit-o inauntru. La inceput, era atat de mica si insignifianta incat nu ii acordam atentie aproape deloc, dar totusi .. cu fiecare zi o simteam tot mai aproape si o vedeam crescand sub caldura acoperisului meu. 

      Uneori, cersea mangaiere aidoma unui caine huiduit si imi era atat de draga, incat speram sa nu ma paraseasca niciodata. Alaturi de ea, ma simteam puternica si in stare sa o apar de tristete sau de ura,la fel cum ea ma tinea pe mine departe de singuratate. Faceam echipa buna si tare ne mai era bine asa.

     Intr-una din dimineti insa, aud un ecou indepartat. Ma indrept involuntar spre usa. Iubirea disparuse. Caut in Inima apoi in Minte si in sfarsit in Suflet. Era peste tot, dar in acelasi timp nicaieri. Totul se petrece in tacere; Totul este nebulos si straniu. O vad; In locul in care am vazut-o acum un an. Aceeasi dar.. atat de "alta".

     Zeci de intrebari se ingramadesc nerabdatoare. Of.. atatea raspunsuri care ma proiecteaza dincolo de lumea mea. Inteleg, dar intelesul ma doare. O vad plecand si-mi pare rau. Ma simt neputincioasa. Mintea cade in genunchi si se taraste infricosata si supusa. Si oarba. Atatata parca de mana soartei, inchid usa cu putere si nadajduiesc sa nu o mai deschid multa vreme de acum inainte.. sau, cel putin nu celor care nu o merita. Mi se pare ca daca ar veni m-as vindeca. Dar la ce bun sa ma vindec ?! Nu vreau sa pretind ca practic.. de drag surad, cand, de fapt la fiecare pas sunt pe punctul sa cad in genunchi si sa urlu.

       Vreau doar sa cred ca data viitoare o sa fiu destul de puternica si ca o sa pot spune povestea asta ca si cum ar fi despre altcineva, nu despre mine. Ca data viitoare, o sa mangai cu un zambet trist o cicatrice, nu o sa apas fara mila pe o rana. 

      .. Sa nu ma-ntrebi de ce urasc ziua de joi sau .. de ce urasc sfarsitul dar nu-l urasc pe el. Sa nu ma-ntrebi! Nu conteaza.. cand si cum si de ce. Tot ce stiu acum e ca niciodata, dar absolut niciodata nu vreau sa ma mai simt asa. Nici macar in amintire.

      Acum, nu-mi ramane decat sa vindec rana asta, sa-mi gasesc stabilitatea emotionala de care am atat de multa nevoie, sa inspir aerul asta de nesfarsit si libertate, sa ma bucur din nou alaturi de cei care n-au uitat sa ma iubeasca si sa inteleg .. ce mai e de inteles.

P.S. Imi pare rau ca ti-am stricat calatoria spre visuri.