Acum,când Noul An se apropie cu paşi repezi .. Vă doresc ..

Pace-n inimi,rod bogat..

Bucurie,gând curat,

Din a voastră casă,binele să nu mai iasă.

Un an nou fericit,plin de împliniri alături de toţi cei dragi.

                                  Magia  jocului

        Zambesc atunci cand vad un copil si totodata ma-ntristez la gandul ca uitam mult prea repede magia jocului.De ce atata graba ? Incotro alergam ? Unde vrem sa ajungem ? .. Usor,usor uitam cat e de bine sa fii copil,sa stii sa ceri cu insistenta ceea ce-ti doresti si sa fii pur si simplu multumit fara motiv.

        Cand esti copil totul e frumos. Cum am putea uita cat de jovial ne jucam cu papusi,ursuleti sau masinute ? Cele mai interesante si distractive erau jocurile cu prietenii,de-a vati-ascunselea,prinselea sau cu printi si printese fermecate,care ne poartau in lumi indepartate,nemaivazute. Incetul cu incetul,elementele de inedit si imginatie patrundeau in viata noastra ,atintindu-ne privirile ochilor nevinovati spre taramurile insorite din lumea jucariilor. Simtamintele acelor clipe pot fi mai usor imaginate decat descrise.

        Mi-e dor de nosalgia si totodata tacerea incordata cu care-l asteptam pe Mosul,prevestind o noua si lunga veghe de noapte-in lumina palida a sfarsitului de zi. Ce privelisti minunate pentru inima tanara a unui copil,expuneau in chip atragator magazinele de jucarii si bomboane,alcatuind cam tot ceea ce un Mos Craciun care se respecta ar trebui sa aiba asupra sa. Imi amintesc de vocea calda si plina de bunatate a mamei,care-mi oferea de fiecare data siguranta de sine si o divina intelegere,coborata parca din ceruri.

        Odata cu trecerea timpului,asa cum soarta ticluieste uneori, pierdem jocul,devenind sclavii propriilor noastre idealuri. Devenim prizonieri in cusca lumii materiale,tanjind dupa cat mai multa atentie din punct de vedere social. Atunci,incepe sa se auda apropiindu-se cu pasi infricosatori viitorul plin de greutati. In acel moment,cufundati in propria nefericire,noi-simpli calatori pe drumul vietii-imploram,furati de duiosia amintirilor,sa primim inocenta inapoi.. Acest moment survine atunci cand primele aventuri necugetate ale tineretii au trecut de mult,uitate intr-un colt pustiu de suflet.

        Calcand pe frunzisul vested al anilor ce au trecut,sufletul isi recapata tineretea,cladita acolo unde totul evoca antichitate. Atunci,pe fata ne apare umbra unui zambet inocent,jocurile copilariei nu ni se mai par atat de departe..si-inconstient-poate,traim iarasi la intensitate maxima,alaturi de nepoti,alaturi de cei dragi.

         Iar acum,la sfarsit,as vrea sa inchei cu o maxima data de un om mare : »Odata ce ai incetat sa fii copil,ai murit demult »

Roca Roxana-Raluca

Clasa a- 9-a I

Owl City - Fireflies

:X

BALADA PARA ADELINA-richard clayderman

Întotdeauna mi-a plăcut Clayderman. Sper să vă placă şi vouă. Vizionare plăcută!

Eh .. o părticică din sufletul meu ..

        My favorite hobby is drawing on walls. Most often I use pleasant colours and I draw cartoon characters that I've loved since chilhood. I like to think that the characters come alive at night and begin to behave like us.
         I love to give them personality .. so I can express myself best.

Voluntar .. în lumea celor singuri. [2]

          Astăzi,26 Decembrie 2010,noi [ inimi generoase :)) ].. tinerii din Parohia Tămăşeni,alături de padre [Emanuel  -BEJE-naru],părintele diacon [Alin] şi nemărginita noastră bunătate,am ales să ne petrecem ziua colindând pe la porţile bătrânilor bolnavi si neajutoraţi, aducându-le în suflet câte puţin din bucuria si entuziasmul nostru.
         Pe mine personal,cel mai mult m-a impresionat una din batranici care are în jurul vârstei de 90 ani.  Aşezată în patul moale al camerei ei,langă fereastra care decupa un cer iernatic,cu chipul său osos,aproape abstract, ferecat de altfel şi într-una dintre ramele aşezate frumos pe perete,cu buzele-i aproape lipsite de relief si ochii sticloşi,bătrânica emana un aer trist în memoria anilor ce s-au scurs uşor in umbra prafului a zeci si zeci de ani. A ascultat cu calm colindele,timp în care ochii ei secretau mici picuri de lacrimi,revărsate peste evantaiul de riguri vizibile pe chipul său nevinovat. S-a bucurat enorm că nu am uitat-o nici de Crăciunul acesta si spre final,şi-a luat rămas bun cu gândul că poate anul care va veni nu o vom mai găsi.
          Concluzia de final.. ar fi că merită să fim mai buni,macar o dată pe an,măcar o singură zi în care să ne amintim şi de cei cu care soarta nu a fost prea darnică şi vă garantez,prin propria-mi experientă că bucuria de a dărui nu se compară cu nimic altceva.
           P.S. Şi nu uita! Dar din dar,se naşte bucuria! Crăciun fericit! :*

Voluntar .. în lumea celor singuri.

        Cu ocazia sfintei sărbatori a Crăciunului,noi,micii bobocei de la 9 I al "Colegiului Naţional Roman-Vodă" am decis să ne gândim şi la cei orfani sau singuri care nici nu îndrăznesc să viseze la cadouri,masă îmbelşugată sau braduţ .. aşa că am luat decizia să le facem o vizită copiilor de la centrul de zi "Iubire şi Speranţă" . La început a fost ideea iar mai apoi,totul a luat viaţă alături de dorinţa noastră arzătoare de a face fericite câteva din sufletele mici,neputincioase in faţa sorţii umile pe care Dumnezeu le-a făgăduit-o ; Astfel că,în dimineaţa zilei de de 20 Decembrie,încărcaţi de jucării,hăinuţe si multe,multe dulciuri am poposit la centru. Nu mare ne-a fost mirarea la vederea chipurilor inocente care ne priveau cu atât drag,încât pentru o clipă uitasem că trăim în această lume. Totul era ca-ntr-un basm .. zeci de ochi luminoşi,zeci de copii pregătiţi să-ţi ofere oricând un strop din fericirea lor.

        Am plecat de acolo cu toţii plini de speranţă,cu inimile împăcate şi cu gândul că vom mai reveni în acel loc .. loc în care inima îţi tresare de bucurie ştiind că poţi să împarţi câte puţin din bucuria ta şi cu cei de langă tine.

Oana Tabultoc-In ajun de Craciun

În Ajun de Crăciun.

Scrisoarea mea către Moş Crăciun ..

                                                   Dragă Moşule,

         Ştiind că ai învaţat cum stă treaba cu tehnologia,anul acesta am ales sa-ţi scriu virtual. Chiar dacă am mai crescut cu un an,te aştept cu nerăbdare şi de data aceasta. Nu-mi place,Moşule să fiu ca toţi ceilalţi care uită de nostalgia anilor trecuţi,rupand vraja tăcerii cu acele cuvintele aproape jignitoare .."Moş Crăciun nu există!" Unde şi-a luat oare zborul sufletul lor?
        Amănuntele fanteziste ale apariţiei cadourilor sub pomul pregătit de sărbatoare , în timp ce văpaia voluptoasa a lunii scalda totul într-o lumină exuberantă , rămân bine-întipărite în mintea mea -încă- inocentă de copil. Îmi amintesc şi acum cu drag de chipul tău senin,de blândeţea concepţiilor tale care îmi trezesc şi acum respectul -ceea ce este şi firesc. Furată de duioşia amintirilor .. stau uneori şi-mi aduc aminte de nostalgia,sinceritatea şi drăgălăşenia cu care te aşteptam prevestind o nouă şi lungă veghe de noapte. Când apăreai la uşă,îmbrăcat ca de obicei in frumoasele-ţi haine roşii,cu barba-ţi ninsă de trecerea anilor îţi rosteam semeţ si mândră , cu o vie satisfacţie în glas , poeziile învaţate cu multă truda înca din timpul verii. Nu pot să uit nici acum râsul tău disonant "Ha,Ha" la aflarea veştii că te aşteptam de mult. Pe tot parcursul vizitei tale eram torturată de îndoieli..cum că n-ai uitat că n-am fost chiar mereu atât de cuminte dar totul revenea la normal atunci când îmi ofereai mult aşteptata jucarie magică.
          Iar acum,spre sfârşit, îţi mulţumesc,Moşule drag, că n-ai uitat niciodată de mine şi prin urmare,te aştept şi acum. Te rog însă tare mult să nu uiţi şi de copii orfani,singuri,cufundaţi în propria nefericire,căci ei au cea mai mare nevoie de mângâierea ta.

                                                                            Cu acelaşi mare drag,pentru cel mai drag,
                                                                                                                                   a ta copilă,Roxu.

Andra - Mos Craciun

Poveste de iarnă .. [Super like it :)) ]

Nu se ştie a câta Noapte era în Pădurea Bătrână de la Marginea Satului! Până şi Pământul în rotirea sa, uitase de câte ori aţipise; în timp ce Domnul Întuneric îl acoperea cu mantia sa mare şi întunecoasă, iar Prinţesele Stele îi gâdilau fruntea şi sufletul.
Totuşi..., Povestea acestei Nopţi de Iarnă – uitasem să vă spun că era o Noapte de Iarnă... de pe vremea de când însuşi Timpul era un Timp micuţ şi învăţa orele, zilele, lunile şi anii să treacă – va fi o noapte de care toţi îşi vor aminti, pentru că este o Poveste Magică..., o Poveste cu ochii mari şi frumoşi, cu fulgi albi şi plini de voioşie, cu bufniţe şi copăcei vorbitori...
Mie, această Poveste mi-a povestit-o Crivăţul cel Mic, băiatul Eternului Vânt în timp ce îmi ridica pe ici, pe colo omătul deasupra viselor şi mi-l purta către voi. Lui se spune că i-ar fi povestit-o Bătrânul Stejar, un Stejar Vrăjit – un Ent cum s-ar spune în ale elfilor, dar despre el am să vă povestesc într-o altă filă de gene – când nici nu voi fi adormit, dar nici nu voi fi trează...aşa ca şi acuma... – un timp al basmelor, când acestea se ţes din fire nevăzute.
Dar...să revenim la Noaptea noastră. În acea Noapte, nici mai geroasă, nici mai puţin geroasă decât altele, nici mai mare, dar nici mai mică, Domniţa Lună işi scoase chipul luminos din fereastra ascunsă a mantiei Domnului Întuneric şi salută pe toată lumea – văzută şi nevăzută cu raze de lumină şi frumuseţe.
Prinţesele Steluţe, gingaşele fete ale Cerului şi ale Domniţei Praf de Stea, începură să se hârjonească, împodobind mantia Întunericului ca şi o zi de nuntă. În morocăneala sa...până şi Întunericul ofta de plăcere şi drag. Îi şedea bine aşa...
În timp ce Luna depăna amintiri cu Bolta Cerească, iar Întunericul bolborsea în barbă morocănos şi vesel în acelaşi timp, Cerul îşi desfăcu desaga Iernii şi lăsă pe delicata Prinţesă Zăpadă să-şi scoată micuţii ei copii – fulgii de nea – afară, să le arate lumea peste care ei vor fi prinţi câteva luni de zile. Mici şi mari, cristalini sau apoşi, fulgişorii erau cu toţii veseli şi jucăuşi. Toată Bolta era a lor – într-o zbenguailă şi un dans continuu! Mama Zăpadă zâmbi şi îi chemă la ea să îi sărute cu drag pe fiecare – pentru că până la evaporarea de primăvară ea nu îi mai vedea. Fulgii veniră repede, repede la chemarea ei şi câteva minute îi rămaseră cu drag.
- Nu te necăji mamă...! Ne vedem la primăvară! Atunci ne vom topi, iar Prinţul căldurii, Soarele ne va ajuta să revenim înapoi la Cer..., iar Domnul Cer ne va băga din nou în desaga lui...să ne reîntâlnim cu tine...
Ea ştia că aşa va fi, dar până atunci ei vor fi mari deja şi dorul ei va deveni şi mai mare. Oftă şi le răspunse:
- Aşa este dragii mei...Acum, mergeţi şi împodobiţi Pământul, copacii, câmpurile şi îmbunaţi sufletele oamenilor care par ca atunci când vă văd a redeveni măcar o clipă copii veseli...
Fulgii se grăbiră să coboare peste tot în jur aşa cum le ceruse mama lor. Coborau cântând si dansând, rotindu-se în aer ca şi într-un carusel fermecat. În timp ce se apropiau de Pământ ei creşteau şi se maturizau, iar lumea devenea toată albă ca o zână bună. Măcar o vreme totul era...mai altfel, mai frumos, mai prietenos!
În mijlocul zăpezii, ici şi colo se mai puteau zări ochiuri îngheţate de apă – lucioase şi reci, asemeni unei oglinzi, în care, se mai admirau din când în când câte o ciută sau câte un iepuraş rătăcit.
Câte un fir de fum cenuşiu se ridica încet asemeni unei poveşti din vetrele oamenilor, iar la colţ de vis câte un inorog necheza somn frumos şi liniştit.
Şi uite aşa, încet, încet – la început ca şi o adiere, iar apoi ca şi o cascadă de frig işi făcu apariţia Eternul Vânt – pe atunci burlac şi mult mai tânăr. Uneori şuiera oftând prelung şi sasait , aproape ca o şoaptă, ca o mângâiere, iar alteori şuiera furios trosnind în dreapta şi în stânga, troienind şi viscolind cu supărare.
- Dar tare năbădios şi plin de toane mai eşti câteodată, îl cicălea Luna în timp ce îi lumina calea, iar el câteodată îi râdea, câteodată i se ascundea.
Indiferent însă de toanele lui...Vântul aducea cu el mereu alte şi alte poveşti, ştiri, veşti de la cei dragi şi departe..., iar unii îi spuneau „Povestitorul Vânt”. El era mereu peste tot şi în acelaşi loc de fiecare dată şi deopotrivă, doar că uneori se închidea în el şi tăcea – de durerea răutăţii pe care o întâlnea şi o vedea din ce în ce mai mult peste tot, iar alteori adia cu nostalgie şi veselie peste tot.
Vara...în zilele toride până şi el se ascundea în peşteri bătrâne şi neştiute nevrând nici măcar frunzele să le mişte sau să le alinte cu vreo mângâiere.
În aceea Noapte de Iarnă, Povestitorul Vânt (şi noi îi vom spune aşa...) îşi plimba trena de adieri şi trosnete şi prin Pădurea Bătrână de la Marginea Satului. Dintre toate locurile Pământului acolo îi plăcea să se afle cel mai mult. Era locul unde tristeţea, răul şi oamenii încă nu ajunseră.
„- Unde sunt oameni...acolo mai devreme sau mai târziu visele dispar şi apare răul – spunea el cu tristeţe. E ca şi cum ar vrea să distrugă tot ce ating!...uneori până şi pe ei...”.
„- Nu e chiar aşa...îl certa Bătrânul Stejar – singurul care îndrăznea să îl certe. Copii nu sunt răi şi ei ştiu visa frumos! În lumea lor nu e mizerie şi răutate!”
„- Copii...Bătrâne sunt copii, nu oameni! Ei devin oameni în clipa în care Bătrâneţea Sufletească le ascunde sclipirea şi Spiritul copilăriei într-un glob fermecat şi li-l ascund adânc, adânc în vise...”
„- Aşa este, dar nu toţi uită să privească în globul fermecat! Unii...chiar cred în poveşti, în vânt şi copaci vorbitori, în elfi şi zâne...- altfel noi cum crezi că am putea exista?”
Vântul râdea şi dându-i câte un bobârnac prietenos îi spunea:
„- Mereu ai fost iubitor de oameni şi mereu ai crezut în ei! Tu şi optimismul tău Bătrâne...”
„- Hehe...îi răspundea Bătrânul Stejar reţinându-l printre frunzele sale, dacă aş fi numai eu...tu ce cauţi pe la uşile, fereştile şi hornurile lor tupilit ca un hoţ de iluzii şi poveşti?”
Vântul se umflă cu ciudă ca fusese desconspirat ca şi un alt iubitor de oameni, dar apoi se potoli şi sărută un mugur de frunzuliţă. Nu răspunse însă!
Amintindu-şi acestea, Vântul mări adierea către Stejar – căci acolo se îndrepta el...către Bătrânul lui prieten şi către Micul Brăduleţ – despre care toată suflarea ştia că el îl iubea cel mai mult şi că toate făpturile şi nefăpturile Pământului el era preferatul lui.
Îl iubea frumos şi nefiresc de mult – ca şi pe propriul lui copil!

Raoul-Poveste de iarna

Un colind care -zic eu- merita ascultat!

Am blog! :o3

Ei bine,da. Mi-am făcut blog. Ca un bine-venit cadou de Crăciun atât pentru mine cât şi pentru voi ,"Liniştea .. peste care oftează tăcerea" va prinde uşor,dar sigur viaţă alături de părerile,dorinţele şi stările mele sufleteşti pe care nu voi ezita să le expun cu mult drag de fiecare dată. Vă mulţumesc anticipat şi sper să citiţi cu plăcere.

Momente ..